FACELIFT LA MUZEUL DE GEOLOGIE

Probabil nostalgia m-a impins sa vizitez Muzeul National de Geologie si sa fotografiez toate detaliile de expunere de acolo. Tehnicile de display par a fi realizate prin anii 70, cand hand-made-ul hippiot sau mai tarziu do-it-yourself-ul punkist isi faceau aparitia. De fapt, Muzeul de Geologie a fost gindit in penuria anilor 80 si deschis publicului in 1990.

Orice muzeu care se respecta a inlocuit demult placajele vopsite manual cu plasme gigantice; dioramele audio-video au luat locul schemelor stufoase cu accente tehnicoid-copilaresti; dinozaurii dau din cap, din coada si citeodata scot ragete. La Muzeul de Geologie, aceeasi senzatie de delay cultural. Nu fara partile ei pozitive, e drept. Machete din carton in miniatura, deliciosul design de semnalizare cu ate colorate intinse peste desene, munti, cimpii si mari pictate in tempera, planeta Saturn sculptata naiv in celuloza, slogane patetic-induiosatoare: “Minerale, intre vis si realitate!”. Sau fagurii 3D cu fatete din sticla si otel care aduc a nave spatiale batrinicioase.

Intr-un muzeu iluminatul este poate unul din cele mai importante elemente de display. Intensitatea sau culoarea luminii are rol de ghidaj, potentind exponatele in functie de informatia care trebuie scoasa in prim plan. In Muzeul de Geologie, totul este umbrit, prafuit, neclar, gri. Vitrinele nu sunt functionale, imposibil de curatat din cauza structurii fragilo-masive si a echilibrului precar in care se afla geamurile greoaie. Ca si cum au fost construite pe vecie, pentru a nu mai fi deschise niciodata.